Bulimia și cauza emoțională a ei
Bulimia este o afecțiune compulsivă caracterizată de nevoia incontrolabilă de a consuma cantități mari de mâncare, cauzată de un dezechilibru nervos și o reacție profundă față de viață.
Are aceleași cauze interne ca și anorexia și obezitatea.
Mănânc în exces pentru a-mi satisface dorințele sau pentru a regăsi o formă de iubire și afecțiune (hrana simbolizează viața, iubirea și emoțiile).
Încerc să umplu un gol emoțional imens, o ură față de mine (dezgust, dispreț) atât de mare, încât prefer să mă las dominat de mâncare (viață) în loc să fiu deschis față de viață.
Neg o parte din mine sau o situație și am o supărare sau o furie, pentru că mă simt izolat, separat, respins.
Îmi resping în totalitate corpul, refuz să trăiesc în această lume.
Nu mai vreau să trăiesc toate aceste frustrări și angoase.
Mi-e teamă că voi pierde ceea ce am și simt o nesiguranță, poate pentru că mă simt diferit de ceilalți.
Nu mă mai simt capabil să “mușc din viață”.
Nu am tot ceea ce vreau sau nu îmi controlez suficient dorințele și emoțiile.
Vreau să mă simt mai puternic decât mâncarea, decât sentimentele și emoțiile mele.
Prefer să vomit în loc să fiu sănătos, pentru că disprețuiesc profund.
Trăiesc o hărțuire interioară insuportabilă.
Aș vrea ca oamenii să se apropie de mine și să mă las invadat de emoțiile lor și de emoțiile mele, dar, în același timp, mă deranjează foarte tare și vreau să îi resping imediat, pentru a nu fi atins în intimitatea mea și pentru a-mi controla emoțiile.
Felul în care mă văd, eu sau ceilalți, provoacă un conflict legat de propria mea identitate și imaginea pe care o ofer, care, de multe ori, mă dezgustă.
Cred că nu sunt bun de nimic și mă pierd în mulțime, mă las înghițit de mulțime și îmi convine acest lucru.
În același timp, aș vrea să am locul meu, să “am o greutate”, să fiu diferit!
răiesc o depresie profundă, o disperare, o angoasă, pe care încerc să o alin, o frustrare pe care încerc să o compensez.
Aș vrea să îmi valorizez imaginea de sine: aș vrea ca aceasta să fie perfectă!
Bulimia este strâns legată de mama (sursa vieții), de latura maternă și de creație.
Oare sunt în reacție, în relație cu mama mea?
Am sentimentul că am fost controlat în copilărie, iar acum, prin bulimie, vreau să fug de mama mea, să o neutralizez (în sens metafizic) sau să părăsesc această lume?
Sau mă bucur să mă port astfel?
Este posibil ca atunci când eram bebeluș, să fi trăit etapa de după alăptare ca pe un abandon?
Ca și cum aș fi fost smuls de lângă mama mea?
În acest caz, am impresia că “voi muri de foame”, de unde provine nevoia de a mânca cantități enorme de alimente, pentru a umple golul și pentru a-mi micșora stresul.
Mă simt pierdut și la mila “prădătorilor”.
Dacă sunt bulimic trebuie să fiu deschis față de iubire.
Afirmații
Accept faptul că am ceva de înțeles din această stare depresivă, iar aceasta mă conduce spre iubire.
Învăț să mă iubesc și să mă accept mai mult, ca fiind un canal prin care circulă energia divină.
Trăiesc pe pământ pentru a îndeplini o misiune față de mine, cu mama mea și cu cei pe care îi iubesc.
De ce să nu apreciez frumusețea universului? Îmi accept corpul așa cum este, ego-ul și limitele lui, primesc mâncarea ca pe un dar divin.
Accept iubirea pentru mine și pentru ceilalți și descopăr bucuriile de a trăi pe această lume. Asta este tot.
